Am ezitat mult până să postez aici minunatele versuri ale inegalabilului poet Mihai Eminescu. Dar, pentru că această categorie este dedicată culturii, iar  acest maestru al versurilor este cu siguranţă unul dintre cei mai importanţi piloni ai artei şi culturii româneşti, am ales să scot la lumină una dintre poeziile sale care îmi place foarte mult. Este vorba despre Odă ( în metru antic), cu strofă safică, făcând trimitere la renumita poeta greacă Sapho , dacă am reţinut bine. Imaginea este a păsării Pheonix, un motiv prezent în această creaţie.

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;

Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi.

Ochii mei ” nălţam visători la steaua

Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,

Suferinţă tu, dureros de dulce…

Pân-n fund băui voluptatea morţii

Neîndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.

Ori ca Hercul înveninat de haina-i;

Focul meu a-l stinge nu pot cu toate

Apele mării.

De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,

Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…

Pot să mai reînviu luminos din el ca

Pasărea Pheonix?

Piară-mi ochii turburători din cale,

Vino iar la sân, nepăsare tristă;

Ca să pot muri liniştit, pe mine

Mie, redă-mă!